Proiectul Interregional II
Co-finanţat de Uniunea Europeană FESR
|
|
 |
|
Pe 20 octombrie 1915 un pluton de Vânători de munte au ajuns pe brâna muntelui Lagazuoi, o amplă treaptă de stâncă ce taie peretele la jumătatea înălţimii muntelui, neglijată, în mod surprinzător, de către Austrieci.
Brâna Martini, numită aşa după comandantul batalionului care a ocupat-o, a devenit un motiv de îngrijorare pentru austrieci. De aici italienii puteau lovi de sus, nepedepsiţi, tranşeele austriece din trecătoarea Valparola, cu mitraliere şi bombe de mână. Era totuşi evidentă pentru amândoi combatanţii inutilitatea modurilor de luptă tradiţionale, complet ineficiente împotriva poziţiilor apărate de reţele de sârmă ghimpată şi de mitraliere.
Amândouă armatele au început astfel să sape în interiorul muntelui pentru a realiza, în interiorul său, adăposturi pentru oameni şi arme, necesare pentru a supravieţui, transformând muntele Lagazuoi în noul castel al secolului XX. |
|
|
 |
|
|
Astfel au descoperit curând că unicul mod de a cuceri poziţiile duşmane fortificate era să sape o galerie care, ajungând până aproape de inamic şi umplută cu explozibil, să le arunce în aer. Cinci „mine” au explodat, patru austriece îndreptate către brâna Martini şi una italiană pentru a cuceri muntele Lagazuoi. Craterele ce se mai pot încă vedea pe munte şi cele două morene de la baza lui, care nu apar în fotografiile făcute înainte de război, sunt rezultatul acestor explozii. Dar şi minele au fost practic inutile, aducând doar nişte avantaje tactice marginale pentru ambele armate.
În octombrie 1917 ofensiva austro-germană de la Caporetto a dus la retragerea armatei italiene pe linia muntelui Grappa şi a râului Piave, la abandonerea consecventă a frontului din Dolomiţi şi a acestor opere ciclopice realizate în inima munţilor. |
| |
Început
